Dispărut din lexicul actual, cuvântul „ler” nu mai are în memoria contemporană o semnificaţie clară şi pare un refren aproape golit de sens, repetat doar pentru muzicalitate. Nu este aşa. O arată impresionanta mitologie a Lerului, cel mai probabil o străveche referinţă la o divinitate locală.

Mitologia Lerului este bogată. În colinde, în legende. Dar este și suficient de încriptată încât să fi dat naștere la o meta-mitologie, având ca punct de plecare descifrarea numelui și a originii sale, cu păreri creative și diverse, dar care nu iau în considerare întru totul tipologia gândirii mitice.

Greșeala este a modernității, care dă interpretări istoricizante și raționalizante unei gândiri de o factură complet diferită, cu o logică proprie.

Și cum mitologia românească este dintre cele mai vechi și mai profunde, ea își păstrează încă bine ascunse secretele, codificate în literatura populară. Cod greu de pătruns, provocator prin felul în care rostește de-a dreptul mari adevăruri, dar al căror contur și înțeles ne scapă perpetuu.

Este una dintre puținele mitologii care își păstrează arhaicitatea și intensitatea originare, prin care se vehiculează zeități-concepte.

Divinitățile carpatice, străvechi, nu-s oameni cu superputeri, nici întruchipări de fenomene naturale, nici figuri amorale mai presus de oameni.

Ele n-au chip și nici nume, deci scapă definirilor, îngustărilor, desacralizării.

Divinitățile carpatice n-au chip (căci conturul clar este limitativ și imperfect), ci doar întruchipări simbolice și parțiale. Pentru a înțelege mai bine, să exemplificăm. Un astfel de substitut al chipului divinității – de fapt o „hieroglifă” simbolică de o mare incandescență sacră – este bradul. Semnificațiile sale sunt complexe:

el e și zeu,

e și pandant protector al omului,

e și abstract – când însumează veșnicia și renașterea și calea ce conduce din pământ (unde-i sunt rădăcinile) către cer (în care își afundă coroana),

e și concret – când devine „icoana” palpabilă a zeului coborâtor din munte la momente cruciale pentru viața omului, pentru ”viața” Timpului.

Divinitățile carpatice n-au nume, altele decât cele eufemistice și tabuizante (căci numele descrie, iar zeul nu poate fi închistat într-o singură semnificație).

Există indicii – și mitologice, și etimologice – că Ler ar înseamna Domn/Împărat („leureasă/lăureasă” înseamnă „împărăteasă/doamnă mare”, soția unui mitologic Domn Ler/Lar, iar un colind o spune în clar – „Leru-i Domn”): el este Domnul, Împăratul, invocat cu un nume tabuizant, ca toate zeitățile locale.

Colindatori. "Leru-i ler"
mostenireculturala.com

Dar – așa cum am zis – Ler este și nu este un nume, e mai mult un concept care se definește circular, prin sine însuși. De altfel, colindele o spun direct, deși această modalitate de a încripta, punând sensul la vedere, este cel mai greu de înțeles:

„Leru-i Ler și iară Ler”.

O paralelă cu o altă divinitate veche ne poate lumina mai mult sensul: „Eu sunt Cel ce sunt”, spune Yahve.

Nici Lerul nu se poate defini deplin decât prin raportare la… Ler.

Cu adevărat remarcabil este însă faptul că, în colinde, invocarea numelui nu apare de două, ci de trei ori. Cifră sacră, invocatorie, care facilitează, descântat, o epifanie a divinității. Temporar și mediat, zeul se relevează.

Forța incantatorie a cuvintelor este menită să creeze mediul propice în care omul și zeul se pot întâlni: omul se înalță către zeu, divinitatea coboară spre om.

De fapt, aceasta este însăși esența magică descântecului: cuvintele repetate sau rimate intern capătă o intensitate dincolo de sens, devin vehicule de sacru și înlesnesc apropierea a două lumi.

Și nu-i deloc întâmplător că în colindul Lerului apar formule de descântec. Unul dintre cele mai vechi straturi folclorice și care deține cele mai profunde comori mitice este constituit de descântece și colinde. O dublă indicație a unui conținut mitologic prețios, o dublă garanție că ne aflăm în fața unei divinități arhaice, a epocilor din copilăria omenirii.

Vezi şi:

Legenda prinţesei Lera din Valea Chiojdului